învățământul din românia

Cred că învățământul din românia e cea mai mare glumă de pe planetă. Voi nu?
Gândiți-vă numai la locul ăla numit „școală”.
O instituție monotonă, cu o grămadă de săli pline de scaune și bănci. O tablă, uneori două. În cazul în care profesorii ar fi minunați, asta ar fi suficient ca să facă un elev să-și dorească cu ardoare ziua următoare de școală. Dar vedem noi pe undeva un asemenea elev? Nu cred. Cu toții urăsc școala. Sau, dacă nu o urăsc, o displac. Sau, dacă nu o displac, nu o apreciază. De ce? Păi răspunsul e simplu.
Unul dintre motive sunt profesorii. Da, la ființele alea care se hrănesc cu orele tale de nesomn și îți mai dau și nu știu câte pagini de caiet mare de învățat, ori proiecte, ori teste decisive pentru media ta. Cum să îți placă un profesor care te mustrează, uneori chiar și prin violență, verbală sau fizică, dacă greșești? Cum să îți placă un profesor care vine beat la oră sau care habar n-are cum să predea? Profesorul meu de matematică, de exemplu, e îngrozitor. La ora lui toată lumea vorbește peste el, iar el nu are nimic de spus în privința asta. La fiecare oră, imediat cum intră în clasă, își aruncă servieta pe catedră și la distanță de vreo 2-3 secunde, ia creta-n mână și spune, în timp ce deja s-a apucat să scrie la tablă: „Mda, și scrieți.” Și noi scriem. Copiem de la tablă ca niște mașinării al cărui scop e să treacă tot în caiet. Fără să înțelegem nimic. Tot ce face e să înșire acolo niște lucruri pe care noi trebuie să le înțelegem de la sine dacă vrem medie mare, și luând în calcul tărăboiul care e în clasă înțelegem de la oră 100%. Bine, noi suntem pe uman. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fie așa. Adică serios, și-ar dori cineva un astfel de profesor? Dacă ar fi bătrân l-aș mai înțelege, dar tânăr?!
Și ăsta a fost doar un exemplu de dezinteres cumplit. În ora lui iese și intră cine vrea în clasă, el nu obiectează nimic. Doar continuă să scrie la tablă. Ah, și când a umplut amândouă tablele, ne pune pe noi să le ștergem. La ora de matematică cred că facem mai mult sport ca la educație fizică tot ștergând tablele. Și asta nu se întâmplă o dată, sau de două ori. Cred că trebuie să ieșim de vreo 10 ori să ștergem tabla. Pe oră.
Nu mi se pare că aș putea să învăț cine știe ce materie de la un asemenea profesor. Mama spune că trebuie să înveți, fie că e profesorul bun sau nu. Păi uite, dacă ești în cazul meu și înveți cel puțin 60% de la oră, atunci automat învățatul tău s-a dus naibii. Dar nu contează. Aș putea învăța și de una singură, de pe net, dar dacă nu e cineva care să îmi explice, căruia să îi pot pune întrebări, îmi pare rău. Dar nu pot.
Profesorii sunt un lucru major care ar trebui modificat în învățământ. Nu ar trebui să li se permită tuturor pârâților să predea. Nu mi se pare normal. Ar trebui mai multe inspecții. Ar trebui neanunțate. Sau pur și simplu să se știe cum naiba predă profesorul ăla. Dacă predă bine, păstrăm. Dacă nu, valea.
Ambianța.
Școala e un loc trist. Pustiu. Singur. Gol. Uneori mai sunt afișate diferite lucrări sau chestii interesante pe pereți, dar nu au cum să umple monotonia locului ăstuia. E prea puțin. Trebuie ceva care să fie cât mai atractiv, cât mai remarcabil. Trebuie o instituție atrăgătoare, nu atât de alb-negru.
Materia.
Mi se pare că e mult prea multă materie. Serios, unii ajung să învețe până și la muzică și la desen. Unii care nu vor să facă ceva în viitor din muzică și desen, sau pur și simplu nu se simt atrași. Eu, de exemplu, am fost torturată la sport cu 100 de genuflexiuni pentru că nu am putut să sar în lungime cel puțin 1,50 metri. Nu mi se pare normal nici asta. Am stat vreo 3 zile cu o febră musculară de nici nu mă puteam așeza pe scaun sau în pat. Pentru ce? Pentru că proful a vrut să se amuze. Ce frumos din partea lui. Dacă pur și simplu corpul nu-mi permite, de ce să nu mă chinuiască? Nu glumesc deloc, e îngrozitor, mai ales dacă nu ai nici antrenament. Încercați voi asta acasă, fără oprire, și vă promit că nu veți rezista mai mult de 40.
Profilul de la liceu ar trebui să ne permită să ne îndreptăm spre ceea ce vrem. Să facem mai mult din materia pe care ne dorim să o facem. Dar oare e așa? Nu, sigur că nu, de ce să facem asta când putem să le dăm teme kilometrice la lucruri de care nu au nevoie? Că doar de-asta sunt profesor, de-asta am catedra, să scot și untul din ei. Dacă eu vreau să fiu medic și-mi trebuie chimia și biologia, păi de ce mama naibii primesc de-nvățat 5 pagini la istorie?
Pentru cultura generală, da.
Dar întâi lasă-mă să învăț la ce îmi trebuie mie, cu ce voi profesa, iar abia apoi să-nvăț pentru cultura generală.
Colegii.
Bun, asta nu e ceva ce ar putea ministerul să schimbe. Dar e ceva ce ar putea fi schimbat de părinți. În ziua de azi, din ce în ce mai mulți părinți își lasă copiii să facă ce vor, fără să aibă un cuvânt de spus. Mai pe scurt, nu îi interesează. Mi se pare cel mai stupid lucru. Dacă ești părinte, ar trebui să îi oferi copilului tău o educație, așa-i? Și dacă îi oferi o educație, păi aia trebuie să se vadă și la școală. Nu să arunci în colo și-ncoace cu insulte nefondate. „Idiot”, „tâmpit”, „bou”, „curvă”, „ciudat”, „nebun”, „gras” și altele. Dacă nici măcar nu cunoști persoana aia în totalitate, nu văd de ce ai eticheta-o. Iar dacă nimerești o persoană mai sensibilă, e vai și-amar. De fapt, cred că pe fiecare îl doare să audă cuvintele astea, indiferent cât de puternic sau nu e. Diferența e însă că unii o arată, în timp ce alții nu. Iar tu poate crezi că lui nu-i pasă ce zici tu, așa că de ce să nu continui, dar nu ai de unde ști. N-ai de unde să știi ce e în mintea lui, dacă suferă sau nu, dacă vrea să se sinucidă din cauza ta. Pentru că automat când ți se spune cât de imperfect ești (uneori chiar de mai multe ori; și de mai multe persoane), începi să crezi asta.
Acest lucru este numit "bullying". Nu știu dacă ai mai auzit sau nu termenul, dar e un cuvânt cu o definiție destul de... tristă. Voi vorbi despre asta în următoarea postare.
Deci cine ar mai vrea să meargă la școală după toate astea? Elevii primesc presiune din toate părțile. Unii chiar renunță la a mai învăța dacă văd că nu reușesc de atâta timp să ducă la finalizare ce și-au propus.
E trist.