anxietate și stații de autobuz

Bun, o să scriu despre asta pentru că pur și simplu e o stare care simt că mă cuprinde din ce în ce mai mult. Ce e anxietatea? Păi cred că ăsta e un lucru care poate fi clarificat cel mai bine de o poză găsită, pe, bineînțeles, prea-iubitul Tumblr.

Ok, asta sunt eu. Iar atunci când sunt în apropierea oamenilor mă simt de parcă aș fi venită de pe Pluto, serios. Am o stare de nervozitate foarte pronunțată și mereu mă gândesc că nu trebuie să las o impresie proastă. Culmea e că mă gândesc la asta și când sunt în stația de autobuz, așteptând mașinăria aceea minunată care să mă ducă la școală. Adică, oamenii stau în stație, relaxați, gândindu-se fiecare la viețile lor. Dar eu ce fac? Eu stau să mă gândesc dacă să îmi schimb greutatea de pe un picior pe altul, dacă influențez pe cineva cu alegerea asta. Nici nu înțeleg de ce naiba gândesc asta atât de des. Nu ar trebui să îmi pese deloc. Dacă tu, cel care citești asta (da, cu tine vorbesc) suferi și tu de aceeași chestie, primești din partea mea o tavă plină cu brioșe și regrete sincere. Cred că anxietatea e printre cele mai nasoale stări pe care le poate avea un adolescent. În special când zi de zi trece pe lângă atâția oameni.
Cât despre oamenii care trec pe lângă noi, asta e atât de trist. Zi de zi avem de a face cu atâția! La școală, la serviciu, în stație, chiar și pe drum. V-ați gândit vreodată la numărul celor care trec pe lângă noi și cu care nu vorbim? Din acel număr foarte mare, numai o mică parte din ei au vorbit vreodată cu noi. Știți, uneori mă gândesc de ce nimeni nu spune nimic. De ce nu începem o conversație. Zilele astea, când așteptam autobuzul, m-am uitat la oamenii din jurul meu, cu unii dintre ei chiar vrând să vorbesc. De exemplu, știu că am văzut o doamnă de vârsta a treia, îmbrăcată nici prea prost, dar nici prea bine, care era foarte frumoasă pentru vârsta ei. I se puteau citi anii prin ridurile de pe față, dar, în ciuda lor, încă arăta... elegantă. Respectabilă. Inteligentă. Exact cum aș vrea eu să arăt când voi avea vârsta ei.
Mai era o fată care a luat autobuzul de unde l-am luat și eu și care a coborât tot acolo unde am coborât și eu. Deși articolele ei de îmbrăcăminte nu erau prea rock, mi-am dat seama din felul în care era îmbrăcată ce gen de muzică ascultă. Aș fi vrut să vorbesc și cu ea. Aș fi vrut să o întreb care e trupa ei preferată, ce părere are despre Guns n' Roses și în ce an e. Pentru că e la același liceu cu mine. Atunci când ne-am dat jos, eu am coborât înaintea ei și am ajuns mai repede în curtea liceului, dar ea a fost în urma mea.
Mi se pare tragic că putem avea parte de contact direct cu oamenii, iar toată lumea fuge de asta.
Mai demult știu că am citit undeva că într-o țară, oamenii vorbesc când stau în stație. Se ajută, dezbat. Mi se pare al naibii de stupid că ei pot și noi nu. Dar fără inițiativă, nimeni nu va face asta vreodată.
Regret, și cred că voi regreta în continuare de fiecare dată când trec pe lângă un om cu care simt că vreau să interacționez, și nu o fac.
Sper doar că nu sunt singura.